Vrei să accesezi soluții și răspunsuri pe care nu le imaginezi în mod obișnuit?  

Uite ce am observat:

”Normalitatea” se declară la nivel global în funcție de ce ne transmit cei care sunt împuterniciți, cu acordul nostru, în roluri de ”autorități”. Aceștia interpretează realitatea într-un anumit tipar și majoritatea îl confirmă, fără să se mai întrebe cum s-a ajuns la respectivul tipar, pe care noi să îl repetăm.

Atât de firesc pare acest principiu, încât nu realizăm că separările și izolările, adaptarea la traiul fragmentat repetat, reprezintă realitatea populației generale, care a uitat să creeze din starea de libertate unificatoare. Deși se trăiește în confortul facilitat de tehnologie modernă, s-a pierdut capacitatea de a observa cauza repetițiilor aducătoare de suferințe, s-a pierdut sensul vieții.

Și nu ne mai mirăm când statisticile (tot interpetări ale ”autorităților”) confirmă creșterea incidenței depresiei, anxietății, tulburărilor de memorie, tulburărilor de somn, de atenție sau de neadaptare, fiind ”oferite” soluții, care nu scad nici indicatorii statistici, nici nu rezolvă problemele oamenilor, nici nu susțin sensul vieții, ci, doar cresc dependența față de ”salvatori”.

Regăsirea sensului vieții este simplă: permit...exist. Așa cum scria Nichita Stănescu: ”totul este simplu, atât de simplu, încât devine de neînțeles”. Prin permitere...Viața, Visul, Existența se experimentează.

Cum poți observa și alege conștient ce intenționezi să experimentezi?

Pentru mine, eliberarea identificărilor reprezintă libertatea de a alege conștient, asumându-mi responsabilitatea efectelor. Beneficiul înseamnă un alt nivel din care observ realitatea, altfel decât ”autoritățile”, altfel decât majoritatea.

Am ales altceva, alt nivel al experienței, pentru că pe calea imitării tuturor am trăit multe suferințe și autoamăgiri, sperând că ”va fi bine”. Am înțeles din identificările cu rolurile că atașamentul față de acestea reprezintă combustibilul suferințelor, iar pentru repetarea suferințelor în tot felul de bucle temporare mi-am dat acordul în realitatea trăită.

Am ales altceva, pentru că am observat tiparele multor suferințe fiind în rolul de medic și psiholog. Oamenii atrag energie uriașă în suferințele repetate. Energia nu este bună sau rea, pozitivă sau negativă. Energia este și servește, de câte ori atenția este îndreptată către ceva sau cineva, însemnând lupta, împotrivirea sau ”salvarea”. De fapt, cu cât cineva pretinde că rezolvă o problemă din nivelul în care problema se manifestă, cu atât întreține problema. De ce l-aș numi ”salvator”?

Mă întreb pe bună dreptate: când majoritatea va observa acest fenomen și se va detașa de dependența de a mai aștepta ca cineva din exterior să rezolve ceea ce numai fiecare în parte poate?

Eliberarea identificărilor de roluri nu înseamnă nerespectarea acestora sau răzvrătirea împotriva regulilor lor, nu înseamnă superficialitate sau refuzul de a îndeplini responsabilitățile, ci asumarea Vieții cu integritate, în armonie, autonomie, observând nivelul în care se trăiește.

De la separare și suferință, la autonomie și integritate este o cale care se parcurge în funcție de ritmul în care eliberezi identificarea cu rolurile.

Într-o zi, ți se ”arată” o anumită experiență și-ți spui:”gata, m-am săturat de toate astea”!...în altă zi, te minunezi că absența completă a reacțiilor permite existenței să fie, cu soluții pe care nici nu le imaginai, iar în altă zi te comporți în aceleași tipare ”normale”, uitând ce angajamente ți-ai luat și ce ai conștientizat.

Uitarea asta, cum s-o fi numind, în ce capitole s-o fi găsind? Nu este descrisă ca fiind patologică, și nici nu se ocupă de ea cineva din „exterior”...

Alegerea din acum și aici creează experiența Vieții

În octombrie 1994, mă aflam într-o călătorie cu mașina de la Constanța la Brașov, unde urma să participăm la nunta unor prieteni de familie. Mama și sora mai mica au ales să rămână acasă, iar împreună cu tata și sora mai mare traversam Sinaia în drum spre nuntă. Tata a considerat că este în regulă (în realitatea lui) să depășească pe linia continuă în curbă. Anticipezi, evident...mașinile cu care circulam în 1994 nu aveau performanțele de acum...pericolul este în față, vine din sensul celalalt, dar, nu oricum...ci ditamai tirul, cu reflectoare puternice aprinse, deși era ziuă și un claxon puternic, ca de vapor care-și anunță triumfător prezența. În dreapta nu se putea reintra în coloană, în stânga, alte mașini și un mal zidit. Opresc imaginea și o măresc...iar o măresc...cum se manifestă un om ”normal” într-o situație în care viața îi este în pericol iminent? Luptă sau fuge, așa spun ”autoritățile” care ne învață despre biologie și comportament, nu-i așa? Unde și cu cine să lupți, unde să fugi în scena descrisă? Vei spune că ”autoritățile” amintesc că se și paralizează de frică. Toate acestea sunt comportamente obișnuite...dar, cum viața mea este plină de evenimente și semnificații neobișnuite, nici reacția mea nu s-a încadrat într-un tipar...De fapt, în secunda în care distanța dintre imprevizibil și fatal s-a redus la o lungime de respirație, întreaga realitate s-a mărit, a încetinit atât de mult, încât am observat că am de ales, nu de reacționat, nu de luptat, fugit sau paralizat, că aleg dacă permit existenței să fie și am încredere că totul este în regulă așa cum este sau reacționez într-un context limitat în care este imposibil de schimbat efectul fatal. Observă că nu am plecat nicăieri, nu am ”ieșit” din corp să-mi ”salvez” vreun aspect în astral, nu m-am dus în trecut sau în viitor să găsesc soluții sau să schimb evenimentul, am rămas în corp în acum și aici.

Majoritatea oamenilor nu trăiesc deplin în corpurile lor. Durerile fizice, emoționale sau mentale, agendele, facturile sau sarcinile prea multe sunt motivele pentru care doar o parte a ființei este Acasă. Restul caută soluții în locuri unde mintea nu-și poate imagina decât posibilitățile statistice citite, auzite sau trăite, mintea nu poate accesa potențiale, doar Ființa care există în acum și aici le experimentează. În acum și aici este totul, viața și moartea, deopotrivă. În acum și aici totul este clar, imaginea încetinește și poți să alegi. Nu era prima dată când trăiam evenimente iminente care încetinesc până la nivelul în care am de ales. Vei spune că prea seamănă cu Matrix...deși filmul a fost lansat după experiența relatată. De fapt, chiar așa este atunci când nu reacționez. În Matrix se reacționează când se încetinește imaginea...așa că nu imit pe nimeni. De multe ori observ un obiect în cădere care își încetinește viteza până la un nivel la care aș putea să întind măna să opresc căderea, dar nu intervin, nu reacționez...este fascinantă observarea compunerii mentale a mișcării liniare.

Am mărit atât de mult imaginea, încât au încăput și trăiri ale unor experiențe din alt timp...de fapt, așa și este cand nu reacționezi...te expansionezi și nu mai ești blocat într-un tipar, într-un singur nivel, într-un timp, alegi. În multe alte dăți am reacționat și am simțit efectul din plin, uneori foarte dureros. În imaginea pe care am oprit-o, am permis existenței să fie în fluxul natural...nu era un gând sau o emoție, ci o alegere, care nu are de-a face cu vreun plan, pentru că nu ai când, nu ai timp să analizezi...pur și simplu permit...exist.

Iar din senin, spațiul s-a deschis printr-o alee îngustă în care tata a intrat brusc, trecând peste sensul celalalt prin fața tirului...În mod ”normal” se strigă și se reproșează, se ia o pauză pentru ”revenire”, dar noi am tăcut și tata și-a continuat imediat drumul, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar s-a întâmplat să realizez că ar fi putut fi acel moment în care se încheie brusc drumul vieții și ești complet nepregătit...care este sensul vieții? M-am pus în scena propriei morți și am imaginat chiar o judecată, am realizat că îmi imaginez moartea și judecata, chiar hrăneam cu energie prin atenție posibilitatea de a muri, dacă aș fi reacționat. Doar noi ne judecăm și ne imaginăm că suntem judecați, doar noi creăm judecata, nimeni altcineva nu începe judecata, iar cei care ne judecă suntem tot noi, prin aspectele noastre. Doar noi ne imaginăm moartea și chiar o punem în experiență. Doar noi alegem să permitem existența așa cum este...

Restul călătoriei până la Brașov a fost observarea în tăcere a acestei nestemate: viața se permite, existența se permite, mai ales când te afli în situații în care mintea nu are soluții de ieșire și se blochează.

Odată ajunși la Brașov, ne-am cazat la hotel și ne-am îndreptat spre nuntă. Față de planul de acasă, cu rochie și alte accesorii, am ales să merg în haine neobișnuite pentru un eveniment desfășurat într-un restaurant de lux; am ales blugii și un tricou. Am observat oamenii, obiceiurile, am participat la hore și obiceiuri dintr-un nivel în care îmi jucam rolul și observam. Nimeni nu m-a judecat pentru ”ținută”, nimeni nu a tras de mine să revin în mulțime când alegeam să mă retrag și să contemplu hora vieții.

Ai putea spune că această experiență aducătoare de iluminarea permiterii existenței m-a schimbat pentru totdeauna. Da, m-a schimbat, dar asta nu înseamnă că nu am alunecat frecvent în identificări, suferințe, reacții, asta nu înseamnă că nu am uitat frecvent. Asta înseamnă că aveam un reper prin care am permis existenței acum și aici, pe care nu o pot imagina mental

Uitarea acestor experiențe iluminatoare este cheia suferințelor. De câte ori nu ai avut și tu propriile conștientizări ale miracolului permiterii existenței? Unde sunt aceste iluminări? Prin ce nivel diferit de cel în care trăim de obicei se extind aceste iluminări? Ce ne atrage cu o forță teribilă să reintrăm în nivelul reacțiilor, suferințelor și judecăților. De ce uităm cine suntem cu adevărat, deși am trăit măcar o dată natura adevărată, Eu sunt acum și aici...

Uitarea adevăratei naturi înseamnă amânarea soluțiilor și răspunsurilor autentice

De ce studiem, analizăm, pretindem că tratăm doar uitarea numelui sau a evenimentelor recente obișnuite, iar uitarea măreției naturii adevărată este dată...uitării? De ce tulburările neurocognitive se rezumă doar la procesele degenerative progresive ale creierului și nu sunt incluse separările și fragmentările din viața ”normală” liniară?

Când am ales teza de doctorat în domeniul tulburărilor neurocognitive, am avut în vedere și aceste observații și întrebări despre condiționările care ne atrag în nivelul suferințelor și ne îndepărtează de adevărata memorie, memoria de sine, adevărata natură, autentică și integră, adevăratul Vis, care nu depinde de somn, adevărata realitate, care nu se poate visa din nivelul separărilor, despre timpul liniar menținut doar prin imaginația noastră, despre spațiul în care ne adaptăm sau nu în funcție de perspectivele limitate sau expansionate și nivelul din care se interpreteaza sau observă.

De câte ori mă vei auzi sau vei citi că fac referire la tulburările neurocognitive, adică la problemele de memorie, atenție, orientare, înțelegere a limbajului vei ști că aduc în scenă și uitarea adevăratei naturi. Aduc în scenă și neasumarea responsabilității față de efectele pe care le producem, prin atenție orientată către separare, fragmentare, izolare.

Dacă tulburările neurocognitive au numeroase studii clinice și încercări pentru soluții, mai degrabă nereușite, pentru că se încearcă rezolvarea din nivelul efectelor deja instalate, dacă tulburările neurocognitive necesită fonduri materiale și financiare uriașe pentru îngriirea celor afectați,  reamintirea naturii adevărate este responsabilitatea fiecăruia și nimeni din ”exterior” nu este responsabil pentru menținerea în nivelul uitării de sine. Nicio traumă, niciun eveniment dramatic, nicio umbră nu are puterea de a ne separa de sine, doar noi ne separăm și găsim vinovați în exterior.

Iată răspunsul și soluția

Reamintirea că avem libertatea să ne creăm realitatea și să fim responsabili pentru conținutul creat este alegerea fiecăruia și nu depinde de nimeni și de nimic din „exterior”.

Reamintirea că în ”exterior” sunt tot eu prin numeroase oglindiri, iar judecata și nevoia de validare sunt doar reacțiile aspectelor proprii reprezintă un pas important în recunoașterea adevăratei naturi, pe care am trăit-o fiecare în parte de atâtea ori, dar am negat-o, pentru că nu a fost confirmată de către ”autorități”.

Avem ceva de demonstrat când trăim adevărata natură? Avem nevoie să ne valideze cineva trăirile?

Acest spațiu, având ca și conținut împărtășirea propriilor experiențe din acum și aici este creat pentru reamintirea adevăratei naturi și a recunoștinței că trăim...și existăm. Acest ”și” aduce un dar: prin expansiunea multidimensională se accesează potențialele care se aduc în manifestarea trăită doar în acum și aici. Timpul este alegerea ta, mai scurt, mai lung sau acum.

În acest spațiu reamintesc Eu sunt acum și aici pentru experiențe concrete. Nu este nici mistic, nici paranormal. Este o stare de conștiință pe care ai trăit-o deja, dar ai uitat-o, pentru că ți s-a spus în ce alt tipar ”normal” să trăiești.

În acest spațiu nu se ”repară” ceea ce este deja și dintotdeauna existență pură. Câtă eliberare și din partea mea și din partea ta, recunoscându-ne ca fiind existență pură în manifestare...

În acest spațiu inspirația creatoare există în fiecare, pentru că alegem conștient.

Mulțumesc că îți reamintești...

Întrebări finale pentru conștientizarea prezenței soluțiilor:

1. Cum ai trăit vreodată rezolvarea unei situații de urgență într-un mod paradoxal de simplu?

2. Ce ai desprins din acea poveste?

3. Poți să aduci acum și aici conexiunea cu sine trăită atunci? Daca da...atunci...fă-o prezentă!